SEMNEAZĂ PENTRU COPIII NOȘTRI!
Fiecare persoană are dreptul la viață, demnitate și integritate. Fiecare persoană are dreptul de a fi tratat în mod corect și nediscriminatoriu de către indivizii și instituțiile cu care interacționează. În teorie, totul sună perfect. În practică, însă, pentru persoane ca K., drepturile omului sunt doar o poveste de adormit copiii.
k. este un tânăr de 22 de ani, pentru care „echitatea” și „dreptatea” sunt concepte extrem de rar întâlnite. K. a intrat în sistemul de protecție din România de la 6 zile, când a fost abandonat de mama lui, în județul Maramureș. De atunci, a trecut prin mai multe centre de plasament până la vârsta de 19 de ani, când a fost nevoit să facă schimbarea finală: să lase în urmă centrul de plasament și își caute un drum, făcând primul pas în stradă. În stradă a și rămas, în lipsa unor măsuri de protecție și susținere din partea statului.
Fiind victima unui sistem de protecție disfuncțional, K. se luptă acum cu un sistem de sănătate bolnav și rece la nevoile și problemele celor care în ochii statului nu sunt decât „cetățeni de mâna a doua”. Suferind de boli psihice, sifilis și numeroase alte boli contractate și dezvoltate din cauza vieții pe care nu el și-a ales-o, K. a ajuns acum în pragul în care absența îngrijirilor de specialitate poate avea efecte letale. Cazul său a ajuns în atenția mea, pentru care ultimele zile au adus după sine o încărcătură emoțională puternică și adevărate lupte cu instituțiile publice din România.
Dintre numeroasele fundații și instituții contactate, Fundația Filantropică Metropolis a fost dispusă să acorde atenție cazului lui K. S-a ajuns la concluzia că K. trebuie internat imediat, moment în care replicile de genul „noi nu suntem hotel pentru toți bolnavii” și „oameni ca ei mor zilnic; lăsați-l în pace” au început să răsară de după ușile spitalelor și din gurile angajaților din sistemul de sănătate. Cei de la Fundația Metropolis au reușit să-l interneze pe K. la spitalul Sf. Stelian unde am dat de un doctor extraordinar care sa și implicat în salvarea lui K. Din nefericire K. nu are medic de familie și nici nu este asigurat motiv pentru care serviciile medicale sunt limitate – maxim 3 zile :(. Acum tânărul este cazat la Concordia, aici am beneficiat de susținerea Dianei Certan. Sunt oameni care susțin astfel de tineri dar pentru o perioadă determinată :(.
„Oricum moare, domnule Vișinel”. Oricum moare, deci de ce să mai încercăm? Aceasta pare a fi atitudinea generală din sistemul de protecție a copilului de unde tânărul a și plecat – clinic sănătos.
„Are hepatită și nu s-a tratat, noi ce să îi facem?” Un fel de a spune că și-a făcut-o cu mâna lui. Dar în definitiv, statul l-a vegheat pe K și a lăsat ca acesta să ajungă în situația de față. Cel ce trebuia să îi asigure premisele unei dezvoltări armonioase, a reușit să îl condamne la moarte. În lipsa unei strategii pentru tinerii post-instituționalizați și în contextul unei legi a adopției disfuncționale, care limitează șansele copiilor la o viață normală, statul demonstrează că eșuează lamentabil în a-și proteja toți cetățenii.
Cazul lui K. nu este unul singular. În acest moment, în cadrul sistemului de protecție din România sunt cuprinși aproximativ 58.000 de copii. Dintre aceștia, numai 3.800 îndeplinesc criteriile de adoptabilitate reglementate și pot spera, în mod legitim, la o nouă șansă. Vestea cu adevărat tragică este că din numărul total de copii instituționalizați din România, doar în jur de 1000 reușesc să treacă cu adevărat pragul unei noi familii. Restul sunt condamnați la o copilărie greu de imaginat, care abundă în abuzuri, lipsa de empatie și sedative.
La împlinirea vârstei de 18 ani, copiilor li se arată drumul către ușa centrului de plasament. Fără un bagaj de cunoștințe minimal despre ce înseamnă lumea din afara centrului, fără măsuri de protecție și suport, fără o strategie de inserție eficientă în rândul societății. Practic, acești copii sunt trimiși pe mare fără o busolă și lăsați să găsească o bucată de pământ uscat, care să le ofere stabilitatea pe care nu au avut-o niciodată.
Cei mai mulți dintre ei pleacă, totuși, cu o moștenire din centrele de plasament, care se rezumă la numeroase boli, traume, lacune emoționale și cognitive, anxietăți, confuzie și teamă. În absența unui sprijin din partea instituțiilor statului și privați de o familie, din cauza unui cadru legislativ greoi și disfuncțional, tinerii pășesc în viață purtând după ei poveri imense.
Tragedia unui sistem de „protecție a copilului” continuă și astăzi :(.
Semnează și tu pentru înlocuirea centrelor de plasament cu case de tip familial.