Problema siguranței naționale și legea ( lipsă) a persoanelor fără adăpost

În România, copiii străzii sunt fără nume. Fără drepturi. Trăiesc într-o altă lume, a legilor, a junglei. O situație alarmantă, în care legiutorii noștri de la putere n-au catadicsit în 26 de ani să găsească o lege pentru ei. Povestea mea, cea a copilului străzii poate va deschide ochii celor care ar trebui să vadă cu sufletul. Vă rog să găsiți inspirația în rândurilor de mai jos, coborâți câteva secunde în inima lor și vă veți dea seama cât de greu să să trăiești într-o lume în care, tu, cetățean de rând ești privat de drepturi. Dreptul de a trăi. Dreptul de a exista. Și, uite-așa, țara noastră, frumoasă, văzută din ansamblu, unsă cu stelele țărilor europene, persoanele fără adăpost dorm în adevăratul sens al cuvântului… sub cerul de stele.

 

E foarte ușor să judeci despre un subiect pe care nu-l cunoști, sau n-ai trăit acea experiență. Cum ar fi cea a copilului instituționalizat. De ce ajunge să cerșească, să mintă, să devină un inadaptat în școală, să accepte anturajul constituit din indivizi cu probleme. Care, nu face decât să-și creeze din acestea o sursă de salvare, să-și dezvolte o altă identitate despre lume, despre sine. Cum ar fi abandonul de sine sau anularea propriei identități. În acel moment, două lumi din tine se contopesc, identitatea pe care ai primit-o la naștere și lumea pe care tu o vezi… altfel, cu alți ochi. Oricum ar fi ea, bună, rea, viciată de relele societății, minunea care se întâmplă sunt acei ochi care văd lumea… prima graniță dintre uman, suflet și primul contact cu Raiul.

Mi-am propus să pun în pagini experiențele descoperite pe străzi, în trenurile staționate în gări, în gurile urât mirositoare din apropiere. Din România, țara văzută din “interior” – lovită, parcă, de un bici dințate cu oțel, direct în față. Acea imagine agresivă de care te lovești – copiii străzii, sau persoanele fără adăpost, supți de droguri, foame, bătăi, cu oasele sudate de ger, cu sufletele înghețate până la urechi. Și ochii strâmbi. Doar că, există acel “dar” pe care nu vrem să-l vedem și inventăm deznodământul pe care nu vrem să-l vedem dincolo de sufletele lor, durerile lor. Suntem, parcă, o lume închipuită, măști făcute să zâmbească la comandă. Ei există, sunt. Copii, tineri, bătrâni. Asemănarea lor, asemănarea noastră face diferența… ei plâng în felul lor, ei suferă în felul lor…  Și, da, mă frământă o întrebare. Ei cum zâmbesc, sau de ce ar face-o?

 

Libertatea pentru cei fara adapost

 

Am fost o problemă a celor care m-au crescut. Acolo, în orfelinatele României. Când judecau strâmb, când loveau, și, pentru orice nedreptate, sau lecție de viață pe care n-aș fi găsit-o vreodată decât la oamenii străzii, ei au văzut în mine o boală, un ciudat, un ghimpe permanent ce se ținea de talpa lor, un un corp solid în gât.

 

            M-am născut într-un spital din orașul Bacău. La nici două luni de la naștere, autoritățile locale din comuna Pîncești sat Petrești   m-au smuls  din brațele mamei, și-am fost internat la o creșă. La 3 ani,  autoritățile decid să fiu mutat la Casa de Copii Preșcolari din Comănești, unde am stat 5 ani. La 8 ani, sufletul meu este plasat mai rău ca-n fotbal. Autoritățile au considerat  la vremea aceea că locul meu este  Casa de Copii Școlari din Comănești (aici am locuit până la vârsta de 14 ani). La vârsta de 14 ani, la solicitarea mea, sunt plasat la un asistent maternal, unde am locuit 2 ani. Din cauza abuzurilor fizice la care am fost suspus de-a lungul celor doi ani, într-o noapte, iau decizia să fug de acasă și să-i denunț pe cei care trebuia să mă protejeze la protecția copilului. La vârsta de 16 ani, intrat la liceu în Bacău, autoritățile decid, după denunț, să fiu plasat la Centrul Rezidențial Profamilia din orașul Bacău (aici am stat până la vârsta de 26 ani).

 

Și totuși, de ce toate astea? Părinţii mei erau săraci,  amândoi sufereau de dizabilitati, atât fizice, cât și psihice.  Eram “ o parte” din acea  familie. Da, ați citit bine! Din  15 membrii,  eu,  al 13 lea fiu, și ultimul de altfel. Toţi fraţii,  au fost victime ale abandonului.  Rând pe rând au ajuns și ei să simtă pe pielea lor ghiarele ascuțite  –  la Casa Fără Suflet. Casa de Copii. Până la  10 ani nu am ştiut că am o familie, părinți și alți 12 frați. Voi v-ați pus întrebarea cum e să spui mamă și tată, bunic, mătușă unor persoane străine, când eu, la 10 ani am aflat că-ntr-un sătuc din apropierea Bacăului, într-o casă dărăpănată, unse cu mir… de toate păcatele lor.

 

Într-o zi,  din vara anului ’97,   am  construit un cărucior  răpănos din patru lemne și trei rulmenți. Găsiți prin curtea  prin centrului. După câteva ture, se-aude o voce stridentă, mai ruginită decât organele acelea de metal prinse-n cărucior. Era educatoarea  Celina. Mă striga de la o distanță. Să jur dacă avea nevoie de megafon să-i aud acel strigăt de cornut… Îmi trag inima-n piept, cu jucăria la purtător și mă-ndrept spre cămin. Apuc să intru în clădire, urc scările într-o viteză.  În acea grabă stupidă, capodopera se descompune, cade rând pe rând, începând de la rulment până la scândură. Vă dați seama că acel zgomot puternic s-a transformat într-o bubuitură,  asemeni căderii Berlinului în urma bombardamentului declanșat de ruși  Răspunsul a venit pe loc. Feedback de anarhist:, „Vișinel, acum în cancelarie”. Am evitat să merg imediat. Mi-am dus căruciorul în cameră, cu rulment lipsă.  L-am ascuns sub pat să nu mi-l jerpelească băieții mari, și m-am îndreptat spre cancelarie. Nu știam ce mă așteaptă. Ușile se închid cu cheia. O coadă de măture din lemn este luată din baie și probată pe mine. Draperiile sunt trase și este întuneric; ea lovește cu sete. Nu mai pot sa indur, plang de durere, nu mă puteam mișca de durere. Ea continuă să dea. Nu știam unde sa mă mai ascund. Era o masă în capătul opus al cancelariei. M-am târât până acolo și m-am ascuns sub ea. Nu a fost suficient. A continuat să mă loveasca cu coada de matură până când a obosit. S-a terminat! Am plecat spre cameră. Stăteam la etajul doi, în cameră cu alți cinci colegi. Unul dintre colegi îmi recomandă să fugim. Nu am stat pe ganduri și am plecat. Am sărit balconul de la primul etaj, mi-am scrântit piciorul, dar am făcut tot posibilul să nu scot niciun sunet. Schiopătând, am plecat spre gară din orașul Comănești. Ajuns la gară m-am lipit de un perete rece din sala de așteptare ca sa-mi liniștesc durerea. Când mi-am atins spatele de perete, am simțit o durere și mai puternică. Eram vânăt, șchiop și plin de lacrimi. Mă legănam. Aici aveam să înceapă o nouă viață, pe străzi.

 

În primele zile a fost dificil. Mi-era frica. Mi-era foame. Mă plimbam prin vagoane și cerșeam bani. Noaptea, plângeam. Dimineața, o luam de la capăt: cerșeam, îmi era foame, munceam. Îmi amintesc că la un moment dat, în mintea mea se înrădăcinase idea că toată viața mea voi fi un cerșetor. În fiecare dimineață, când deschideam ochii, conștientizam din nou și din nou că nu sunt în patul meu. Îmi era frig. Imi era dor de patul meu.

 

            „Prin copiii / tinerii străzii înţelegem: acele persoane care stau permanent sau numai într-o anumită perioadă a zilei pe stradă (în sensul larg al termenului, incluzând adăposturi improvizate, sistemul de canalizare, autovehicule sau clădiri abandonate etc.), procurându-şi singure sau în grup mijloacele de existenţă, prin activităţi legale sau ilegale. Aceste persoane nu beneficiază de un nivel optim de protecţie din partea părinţilor (dacă aceştia trăiesc / este menţinută legătura cu ei) ori a oricăror instituţii abilitate de lege”[1].

 

            Copilul strazii – toți îl cunoaștem și toți îl ignorăm. Nimeni nu te întreabă nimic. Nimeni, în afară de poliție, care, ocazional, te agresează.  De cele mai multe ori, copilul străzii este găsit vinovat pentru spargeri sau diverse acțiuni infracționale.  Așa mi se întâmpla, de câteva ori,  dacă se întâmpla ceva în zonă, eram găsit vinovat. Așa mă speriau polițiștii, scopul lor fiind acela de a mă înlătura din stația de tren în care dormeam. În fiecare noapte. Să nu fiu găsit de autorități. De teamă să nu mă întorc la bătăile din centru.

 

“Colindam” fiecare vagon, intonând cântecul copiilor părăsiți:  “Mamelor din lumea-ntreagă vă mirați voi cum se poate…,”.  Mă bucuram de fiecare clipă, de fiecare moment, de copil ce eram… În acea noapte,  o  „colegă” fusese omorâtă  de către cineva care incercase să o violeze. Mă ascundeam de primejdii în cele mai ascunse locuri. Erau nopți în care eram alergat și urmărit. Mi-am petrecut acele nopți în vreo 17 stații de tren – Comănești, Palinca, Dărmănești, Onești, Adjud, Salina, Tg. Ocna, Focșani, Mărășești, Cireșoaia, Roman, Iași, Pașcani, Bacau, Gara de Nord, Basarab, Buzău.

 

Îmi aduc aminte de acea noapte tulbure, probabil cea mai groaznică. Adormisem în gara din Salina, județul Bacău, unde am fost bătut, dezbrăcat, molestat. M-a lovit mai tare norocul când am dat de-un coleg de la centru care m-a salvat din mâinile monstrului și mi-a propus să mergem la o mănăstire. Am stat acolo două luni. Aici, alături de preoți, călugări, mi-am găsit pentru două luni câte puțin din stropul de fericire. M-au îmbrăcat, m-au îngrijit, m-au hrănit, apoi, m-au trimis la orfelinat.

 

Pentru ca cineva să fie considerat fără adăpost, nu e neapărat să trăiască pe stradă. Deși aceste persoane sunt cel mai adesea asociate cu cele care dorm pe stradă, în aer liber, în accepțiunea largă a termenului intră de asemena persoanele care nu dispun de niciun fel de drepturi în locul în care se află sau trăiesc în condiții neadecvate, având așadar în vedere o categorie mai largă, ce cuprinde: oameni ce nu au o rezidență stabilă, trăiesc în adăposturi sau instituții, se află în situații de risc de a fi evacuați, trăiesc în condiții improprii, nesigure, caravane, situri de campare, sau locuințe improvizate.

 

Libertatea pentru cei fara adapost 6

 

La momentul actual nu există o singură definiție de lucru valabilă în mod oficial pe tot teritoriu Uniunii Europene, fiecare stat membru definind atât calitatea de a fi fără adăpost, cât și homelessness-ul ca fenomen social, în mod diferit. În România, definiţia legală a unei „persoane fără adăpost” este dată de legea 292/2011 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială, şi anume: „persoanele fără adăpost reprezintă o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate, de ordin social, medical, financiar economic, juridic ori din cauza unor situaţii de forţă majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuţi, se află în incapacitate de a susţine o locuinţă în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare ori se află în instituţii sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate şi nu au domiciliu ori reşedinţă”

 

Este important să distingem între experiența individuală și personală de a fi fără adăpost, (“homeless”), de “homelessness” ca problemă socială mai largă, ce se referă la eșecul societății de a fi furnizat, printre altele, locuințe accesibile, un venit decent și o lipsă de suport social adecvat, conform lui David Hulchanski, profesor de Dezvoltare Comunitară al Facultății de Asistență Socială a Universității din Toronto.

 

Fenomenul “homelessness” poate fi definit restrictiv să includă doar persoane fără un acoperis, sau poate fi definit larg. Feantsa susține o definiție largă, care include, pe lângă persoanele fără acoperiș, persoane care trăiesc în condiții nesigure sau inadecvate. Homelessness-ul ca problemă socială, joacă un rol central în exacerbarea unor factori de excluziune socială ce sporesc sărăcia, limitează oportunitățile personale și crează bariere artificiale în participarea la viața socială.

Tipologia ETHOS, dezvoltată de FEANTSA încearcă să acopere toate situațiile ce cuprind forme de homelessness în Europa:

 

– fără acoperiș (fără niciun adăpost,dorm pe stradă);

 

– fără adăpost (cu un loc de dormit, temporar, în instituții sau adăposturi);

 

– locuințe nesigure (sub amenințarea excluziunii, evacuării, violenței domestice);

 

– locuințe inadecvate (rulote, locuințe improprii, locuri de campare ilegale, supraaglomerare).

 

Tipologia ETHOS, tipologia Europeană a fenomenului oamenilor fără adăpost și negarea dreptului la locuință.

 

Conform unui articol publicat în Septembrie 2010 de David Hulchanski în cotidianul Canadian “The Toronto Star”, o cautare în baza istorică a ziarului New York Times, baza ce acoperă perioada 1851 – 2005, relevă faptul că, cuvantul “homelessness” a fost folosit în 4.755 de articole, dintre care 4.148 (adica 87%) fiind publicate în perioada 1985 – 2005.

 

Înainte de anii ’80, folosirea cuvantului “homelessness” (și nu “homeless”) pentru a desemna o problemă socială este extrem de rară.  David Hulchanski continuă apoi să arate cum, înainte de anii ’80, termenul de “homeless”, ce în sensul actual desemnează o persoană fără adăpost, era și el folosit cu un sens particular. În lucrarea “The old homeless and the new homeless în historical perspective”, Peter H. Rossi explică cum “vechii homeless” erau în mare parte bărbați vârstnici care trăiau în hoteluri ieftine. “Noii homeless”, de dupa ani ’80, sunt mult mai tineri, adesea femei și copii, mai expuși excluziunii sociale, și în același timp, trăind într-o sărăcie mai acerbă. Similaritățiile între noii și vechii homeless sunt însă incidența afecțiunilor mintale și abuzul de substanțe – droguri.

 

David Hulchanski explică și el cum termenul ca desemnând “vechii homeless” se referă în general la bărbați vârstnici, singuri, care deși aveau un acoperiș, chiar dacă nu întotdeauna în condiții optime, nu aveau un “cămin”, văzut ca o familie. Așadar, aveau casă, dar nu aveau “acasă”. Astfel, conform lui David Hulchanski, la momentul respectiv, Canada, deși avea indivizi așa-numiți “homeless”, nu cunoștea fenomenul de “homelessness”, problema socială mai largă răspandită în societatea contemporană. Cuvântul intră în uz larg în tările dezvoltate la mijlocul anilor ’80.

 

În limba Română, nici astăzi nu avem înca un singur cuvânt care să desemneze această realitate, folosind în schimb termenul “persoane fără adăpost” atât pentru pentru a ne referi la “homeless”, cât și la “homelessness”, ceea ce poate crea confuzie. Poate merită consemnat faptul că, de asemenea, în limba Română, cel puțin până în anul 2013, cuvântul “homophobia” – homofobie, în mod oficial, înca nu există, nefiind încă aprobat de Academia Română și înregistrat într-un dicționar. Trăim noi într-o versiune utopică a realităților sociale, în care nu avem nevoie de aceste cuvinte, pentru că nu avem nevoie să desemnăm aceste realități, sau pur și simplu societatea romanească alege să le ignore?

 

Fenomenul homelessness este o problemă complexă. Nu există o unică cauză și nu există o unică soluție. Indivizii ajung fără adăpost datorită unei tesături complexe atât de factori personali cât și de factori structurali.

 

Facorii individuali se referă la circumstanțele personale care au dus la pierderea locuinței, și pot include: evenimente traumatice, probleme de sănătate mintală, adicții de orice fel, dizabilități, violență în familie, abuz, supraîndatorarea, abuzul fizic și/sau sexual, institutionalizarea.

Factorii structurali sunt reprezentați de probleme economice și sociale ce afectează oportunitățile pe care indivizii dintr-o anumită societate le au. Pot include lipsa unui venit adecvat sau a accesului la locuințe accesibile, acces la servicii de sănătate sau discriminare. Fenomenul persoanelor fără adapost și sărăcia sunt în strânsă corelație.

 

Libertatea pentru cei fara adapost 1 (1)

Dreptul la locuință, în România, nu este garantat de Contituție. Mai jos am inserat o hartă a statelor membre ale Uniunii Europene ce garantează prin Constituție dreptul la locuință:[2]

 

A nu avea o adresă fixă constituie un punct de plecare al excluziunii sociale a  persoanelor fără adăpost. Deoarece nu dispun de o adresă fixă, multe persoane fără adăpost nu dețin carte de identitate. Pentru că nu dețin carte de identitate, aceștia sunt excluși din viața publică și politică, neputând vota, de exemplu. Devin astfel non-persoane, fără acte, fără drepturi. Astfel, aceștia sunt incapabili să își găsească un loc de muncă. Datorită faptului că nu muncesc, nu dispun de asigurare medicală. Viața în strada este una grea, iar starea lor de sănătate, atât fizică cât și mentală devine din ce în ce mai precară. Mulți dintre ei se întorc spre alcool ca și refugiu de la mediul ostil și amenințător în care trăiesc. Abuzul de droguri sau comportamentul auto vătămător sunt de asemenea frecvente.  Viața unei persoane fără adăpost este una nesigură. Pot fi victime ale agresiunilor stradale, jafului și/sau violenței sexuale. Sunt mult mai expuși, decât publicul larg, să dezvolte tulburări psihice ca depresia sau anxietate. Se pune permanent problema hranei. Se întorc spre cerșit, prostituție sau exploatare a minorilor, ca ultime strategii de supraviețuire. Ca și consecință directă a dietei proaste, mulți suferă de probleme respiratorii, boli cardiovasculare, digestive, boli de piele, tuberculoză. Nu au acces la îngrijire medicală de baza, servicii de protecție socială sau programe educaționale. Situtația le înrăutățește dramatic șansele de a se mai reintegra vreodată.

 

Legile care restrâng spațiul public în care persoanele fără adăpost le este permis să trăiască sau interzicerea cerșitului încriminează persoanele fără adăpost, fără a oferi vreo alternativă sau vreo soluție.

 

În Europa există aproximativ 3.000.000 de persoane fără adăpost, conform Red de Apoyo a la Integración Sociolaboral (RAIS) 2010. În același timp, Europa are peste 11.000.000 de proprietăți libere, dintre care cele mai multe, 3.400.000 numai în Spania. Cotidianul Britanic The Guardian[3] atrage atenția supra acestui fapt, într-un articol publicat în Februarie 2014. Freek Spinnewijn de la FEANTSA îndruma guvernele să facă tot ce pot pentru a repune aceste proprietăti pe piață.

 

În România, estimări conservatoare asupra numărului de persoane fără acoperiș (și nu homeless în accepțiunea largă a termenului) le plasează pe acestea la aproximativ 15.000, dintre care 5.000 în București. Această estimare nu acoperă însa decât prima categorie din tipologia ETHOS a FEANTSA.

Concluzie

 

Homelessness-ul este o problemă complexă, nu are o unică cauză, sau o unică soluție. Lipsa unui acoperiș este cea mai evidentă manifestare, dar în spate se ascund un cumul de factori, ce exacerbează, pe zi ce trece, excluziunea socială la care o persoană aflată în această situație este supusă. În special când vine vorba despre trăirea subiectivă a persoanei fără adăpost, este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pentru cineva care nu a trecut prin această experiență să se poată raporta, în aceeași termeni, la ea.

 

Ca societate suntem obligați să răspundem cu adevărat nevoilor celor fără adapost și nu numai printr-un mecanism de suport financiar și/sau material, dar și arătându-le, în același timp, că, pentru cineva, ei contează. Trebuie să punem capăt ignoranței. Oricine se poate afla, la un moment da, în aceeași situație.

 

Referinte:

  1. http://www.housingrightswatch.org/
  2. http://casaioana.org/about-family-homelessness/#how-we-can-end-family-homelessness
  3. http://www.thestar.com/opinion/editorialopinion/2010/09/18/the_invention_of_homelessness.html
  4. http://feantsa.org/spip.php?article120&lang=en
  5. http://www.thelocal.es/20140225/spain-worst-in-europe-for-empty-properties
  6. http://www.homelessworldcup.org/content/homelessness-statistics
  7. http://www.homelesshub.ca/about-homelessness/homelessness-101
  8. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/2221566
  9. http://www.alternet.org/civil-liberties/laws-targeting-homelessness-have-increased-dramatically-across-country
  10. http://www.mintpressnews.com/the-uk-is-outlawing-homelessness/199886/

http://www.feantsaresearch.org/IMG/pdf/2005_fourth_review_of_statistics.pdf

[1]              Raport 2014 – Organizația Salvații Copii – Evaluarea fenomenului copiii și tinerii străzii, pag. 6.

[2]              http://www.housingrightswatch.org/

[3]              www.theguardian.com/society/2014/feb/23/europe-11m-empty-properties-enough-house-homeless-continent-twice