Lagărul C.I.T.O. de la Râmnicu Sărat. Dialog cu Adolf Hitler.

A sosit și momentul mult așteptat pentru tinerii care au participat fie la orele de consiliere, fie la cursurile de formare din cadrul programului Vulnerabili – REDIVIVUS.

Astăzi am ajuns în Municipiul Râmnicu Sărat din județul Buzău la C.I.T.O. – Centrul de Integrare cu Terapie Ocupațională pentru tinerii și adulții cu deficiențe mentale.

O jumătate de oră mi-a luat să găsesc acest centru. Bun. Deci acei oameni nu numai că sunt izolați social și băgați în altă oală față de oamenii fără probleme, dar sunt și izolați…fizic. Pe niște coclauri, în zona industrială se află acest centru: câteva bloculețe din perioada ceaușistă, cu tencuiala fisurată, deasupra cărora simțeam că zăbovește un nor de tristețe și tensiune psihică. Puteam să jur că am ajuns la lagărele de la Auschwitz – Birkenau, și mai mult, că am fost întâmpinat de Adolf Hitler, omologul său la acest centru fiind Daniel Negoiță, director al centrului, în vârstă de doar 26 de ani și cu o experiență îndoielnică în câmpul muncii, în niciun caz 3 ani în domeniu. Frezat, îmbrăcat la costum, impunător (doar e director, bineînțeles), ne invită într-o sală din acel ”fort”. Împreună cu Eduard Andrei (mâna mea dreaptă) și Ștefania Andreescu (manager public la Ministerul Muncii), am luat un loc și am invitat persoanele de acolo să semneze pentru subvențiile pe care aveau să le primească. Nu am apucat să ne așezăm bine, că stimabilul Domn Director Negoiță a venit cu o propunere extrem de eficientă.

 

CITO

” – Dați-mi mie banii că semnez eu pentru toți!

   – Ne pare rău, dar trebuie să semneze fiecare pentru subvenția cuvenită.

   – Am înțeles… Dar nu e indicat, pentru că își iau prostii. Își cumpără țigări și îi cheltuiesc aiurea. ”

Pe lângă faptul că legal, deontologic, cum mai vreți voi, era imposibil să acordăm astfel bănuții, fără semnătură și altor persoane decât beneficiarilor, ce ne-a șocat foarte tare a fost această atitudine de dictator. Acei oameni au participat, ei, totuși, la niște ore de consiliere. Este meritul lor. Zic eu (și nu cred că mă înșel) că fiecare era liber să cumpere ce își dorește: de la bluze la cartușe de țigări. Chit că știu sau nu valoarea banului. Sau poate domnul Negoiță avea o evidență foarte bună a necesităților fiecărei persoane în parte. Cu siguranță nu este cazul. Sau poate știa mai bine domnia sa valoarea banului…aici nu am dubii.

” – Așa…urât și izolat este locul ăsta? Adică nu se putea face ceva mai cald și primitor?

   – Aaa, nu, primăvara e mai frumos. Avem și gazon.

   – Dar persoanele de aici au voie să iasă din centru?

   – Desigur. Au microbuz până în oraș.”

 

În câteva minute domnul director a adoptat o atitudine iritată și s-a făcut dispărut. Ne-a asistat cu buletinele beneficiarilor un alt domn, mult mai calm și înțelegător.

CITO

Am reușit să oferim subvențiile. Deși mulți nu puteau ține în mână pixurile, nu știau să semneze ci desenau ceva, cu toții aveau o sclipire în ochi. La fiecare mișcare pe face o făcea domnul care ne ajuta, fie că lua pixul, fie că mișca buletinele, tinerii tresăreau și se fereau, ca și cum ar ști de frică. Îmi e tare teamă să aflu ce se întâmplă, de fapt, acolo.

Fiecare persoană căreia i-am dat bănuții s-a dus la domnul supraveghetor să i-i ofere. Probabil așa se petrec lucrurile acolo. Deși viața m-a învățat să fiu puternic (m-a obligat chiar), și să fiu tare (sau să arăt tărie în fața altora), ultimul beneficiar, o tânără, în momentul în care i-am spus să păstreze ea banii și să nu i-i dea domnului, a sărit în sus de bucurie (la propriu) și a ieșit pe ușile fortăreței țipând de fericire. Am început să plângem. Niciunul dintre noi nu s-a putut abține. Viața a condamnat niște oameni la un trai extrem de greu. Acei oameni sunt de două ori condamnați. Prea multe suflete chinuite și nevinovate.

La plecare, paznicii au închis porțile de fier ruginite. Mi-am șters lacrimile dar le voi vărsa de fiecare dată când îmi voi aminti de bucuria pe care am adus-o unei tinere doar pentru că a auzit că poate păstra banii. Eu, de unul singur, nu pot schimba nimic, oricât de mult aș încerca. Dar împreună reușim. Promit!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.