De 6 luni lucrez la cea mai amplă cercetare cu privire la ieșirea din îngrijire. Ce s-a întâmplat cu cei aproximativ 30.000 de tineri ce au părăsit sistemul de protecție socială în ultimii 10 ani? Nu avem încă răspunsuri oficiale. Însă ceea ce avem este: – instituțiile de protecția copilului la nivel național, în cor, spun: Nu există o reglementare privind monitorizarea post-instituționalizare.
Conform Legii 272/2004, privind protecția și apărarea drepturilor copilului, art. 55, aceasta spune că la împlinirea vârstei majoratului tânărul poate părăsi sistemul de protecție specială doar dacă are locuință sau un loc de muncă. Peste 75% din tineri mi-au spus că nu au beneficiat de nici una din cele două variante prezentate.
Îi pasă cuiva de viața acestor copii? S-a preocupat cineva, pe bune, de interesul superior al acestor ființe? Mi-e îmi dă cu virgulă. Într-o discuție cu sute de tineri, ce au părăsit sistemul de protecție am constatat drame, abuzuri, furturi…, și într-un final nefericit: suicid. Oare asta am așteptat la 30 de ani de la prăbușirea regimului comunist? Eu spun că nu :(.
Anul acesta, România sărbătorește 30 de ani de la marea schimbare…, salvare a…, vă las pe voi să continuați. Eu vă spun doar atât:
- Zeci de mii de copii dispăruți ca urmare a adopției internaționale
- Zeci de mii de copii au murit ca urmare a infecției cu HIV/ SIDA
- Zeci de mii de copii au murit ca urmare a neglijenței și violenței instituționalizate.
Ovidiu, colegul meu de cameră (aveam aproximativ 8 ani), alături de fratele lui au murit din neglijență la vârsta de 10 anișori. I-am dus pe ultimul drum. M-am împotrivit lui Dumnezeu. Sunt momente când nu înțeleg de ce unii trebuie să moară. Moartea acestor copilași ar fi trebuit să ne ajute în a corecta ororile prin care au trecut zeci de mii de copiii în orfelinatele groazei.
Ionuț, s-a îmbolnăvit în spital – a luat HIV. Avea doar 12 ani când boala l-a răpus. Eu aveam tot pe acolo. Lista continuă… Mii de copiii abandonați au fost victime ale îmbolnăvirii cu HIV în spitalele din România. Deși am petrecut aproape 7 ani prin spitalele din România, am scăpat. Probabil că am scăpat ca să duc mesajul copiilor ce au fost răpuși de această boală mai departe.
Pentru ei cine a răspuns în 30 de ani? Nimeni.
Când vorbești cu tinerii despre pedepse, abuzuri și alte atrocități la care au fost expuși deschizi răni. Răni nevindecate. Răscolești drame, crime la care au participat. O simplă discuție provoacă hohote de suspin, lacrimi, violență. Te întrebi, retoric. De ce s-a ajuns aici. Terapia e ceea ce ne mai poate scăpa din această povară sufletească. Azi, în centrele de plasament/ rezidențial, terapia lipsește cu desăvârșire.
Cine a răspuns pentru crime împotriva copiilor abandonați?
Viața tinerilor pentru care va înceta măsura protecției speciale în următorii ani reprezintă o prioritate pentru mine și în acest sens voi continua cercetarea, voi face cele mai profunde analize, corelații politice în ceea ce privește ieșirea din îngrijire statele membre ale uniunii europene.
Avem misiunea de a ne salva copiii, tineri din ghiarele eșecului instituționalizat.
Pentru prima dată tratez un subiect foarte sensibil. În cercetare mi-am propus să analizez și situația orientării sexuale a tinerilor ce au părăsit sistemul de protecție socială.
Prezenta cercetare face parte dintr-un program de cercetare națională desfășurat în cadrul școlii doctorale a Școlii de Științe Politice și Administrative, unde sunt student, coordonat de prof. Dr. Vintilă Mihăilescu.
