Copiii abandonați din România sunt lăsați să crească pe cont propriu. Singuri pe lume. Îi vedem legănându-se singuri în spitale, în spații goale, fără culoare. Fără apropiere umană.
Aruncați de părinți în pătuțurile din fier, vechi și reci din maternitățile din România. Sunt părăsiți apoi de autorități, de sistem, de funcționari, singuri într-o lume plină de răni, fără atingeri mângâietoare. Și, astfel, aceștia dezvoltă traume ce le transformă pe mai târziu în gesturi animalice. Condamnați în leagăne mărginite de brațe ruginite, pereți albi, într-o lume izolată, micuții se transformă, ochii lor devin goi, pierduți în tavan. Fără lumină și dragoste. Numai că mulți dintre ei au fost uciși de bacteriile intraspitalicești. Cazurile din Argeș, a zecilor de bebeluși morți sunt doar o parte scoasă din umbră, în reflectoarele opiniei publice. În fiecare zi, zeci de copii sunt abandonați într-o maternitate din România, iar soarta lor este scrisă de o lege care-i condamnă uneori la o viață fără familie. Statul român n-are bani pentru căldură umană și nici legislație care să-i protejeze. De cele mai multe ori, micuții rămân fără nume, căci nimeni nu se deranjează să dea de urma părinților abandonaților. În cazul în care nu pot fi identificați în mai mult de 48 de ore, aceștia trebuie să aibă certificat de naștere și o dispoziție de plasament de urgență, însă de cele mai multe ori, funcționarii Sistemului de Protecție a Copilului uită de ei. Fiindcă sunt mulți. La număr. De cele mai multe ori “familia” lor devin spitalele din România.
Lăsați să se descurce singuri
Sistemul sanitar s-a dovedit neputincios, uneori criminal față de soarta micuților abandonați. Cadrele se plâng că n-au nici măcar biberoane cu care să-i hrănească și nici pamperși cu care să-i schimbe. Un tratament inuman al indiferenței, “păstorit” de autoritățile române. Micuții sunt lăsați cu dopuri de fecale uscate la fund, opăriți de propria urină, cu țipete în căutare disperată de iubire. În saloanele reci și fără iubire. O meteahnă istorică ascunsă de ani buni sub obroc. Cifrele susțin că e mai bine ca-n trecut. Funcționarii din sistem dețin un pix magic. Când e să dea socoteală pentru situația de criză a copiilor abandonați, în declarațiile lor găsești vinovați precum pisica moartă din grădina altui sistem și capra vecinului. Argumente favorizate de legi halucinante, votate-n parlament de aleșii noștri. Nimeni nu le schimbă, nimeni nu găsește o soluție pentru a le îmbunătăți.
Sistemul care ucide: personalul au interzis prin fișa postului să ofere condiții de căldură umană. Sunt obligați să lucreze “la rece” fără să se atașeze de copilul abandonat
În România, asistentul maternal trebuie să suporte ororile unui regim în care copilul, crescut de mic în sânul familiei, primește a doua lovitură, cea în care emoțiile copilului sunt distruse chiar de legea asistenței maternale. O măsură criminală în care sufletul copilului este ucis. De exemplu, cazul fetiței din Dolj, în vârstă de 14 ani, care s-a spânzurat de o ţeavă de gaze, deoarece a fost luată de lângă familia care a crescut-o timp de 11 ani şi a fost dusă înapoi în centrul de plasament. Cum e mai rău să mori în sistemul de protecție a copilului? De durere, de indiferență, de umilință? Cine numără cadavrele tinerilor care se ucid în sistemul de protecție specială? Sau mai bine spus, câți tineri mor de frica de viitor. În fiecare zi zeci de tineri sunt măcinați de teroarea acestor legi și măsuri aberante.
După 1989 apare o piață a adopției, condusă de cerere. Agențiile de adopție au stabilit baze de date cu copii de “vânzare”, adoptabili pentru sume între $6,000 – $30,000, preț influențat de factori precum vârsta, starea de sănătate și trăsăturile fizice. Mai mult, personalul corupt din orfelinate și nedezvoltarea suficientă a serviciilor de monitorizare post-adopție au furnizat oportunități pentru adopțiile ilicite și a apariției afacerilor cu copii. România ajungea una dintre cele mai căutate destinații pentru adopții internationale. O scăpare a legii adopției din 1991, susțin cei de la Associated Press – Officials Urge New Romanian Adoption Law, care permitea să se treacă peste Comitetul pentru Adopții, agenția guvernamentală care se ocupa de adopțiile internaționale, era aceea că micuții puteau fi adoptați doar cu aprobarea autorităților locale. Acest lucru a creat cadrul unei piețe extra legale, renumerate financiar, în care minorii ieșeau rapid și fără urmă peste granițele țării. Unii erau vânduți de familiile lor, sperând la un viitor mai bun, sau făcând-o pentru bani, iar alții erau sursa de salvare a vieților copiilor străini – cu organe ale copiilor sănătoși din orfelinatele din România. În aceeași perioadă, două organizații nonguvernamentale din Geneva – Defence for Children International și Service Social International – au trimis experți în România pentru a analiza situația adopțiilor internaționale. Aceștia au ajuns la o concluzie șocantă: în primele trei luni ale lui 1991 s-au încheiat nu mai puțin de 2000 de adopții la nivel internațional. La mijlocul anului 1991 România impune un moratorium ce durează un an. În 1996, câteva studii ale United Nations Children’s Fund confirmă faptul că deși mii de copii au părăsit instituțiile, numărul celor instituționalizați crește din nou. În anul 1996 la fel de mulți copii se aflau în orfelinatele României câți erau și în 1990 (HALF WAY HOME: Romania’s Abandoned Children Ten Years After the Revolution A Report to Americans From the U.S. Embassy Bucharest, Romania). Unul dintre motivele pentru care statul român reconfigurează sistemul de protecție și demarează planul de închidere a centrelor de plasament. Cele în care erau ocrotiți până la 500 de copii, construind case de tip familial și apartamente sociale. La Oficiul Român de Adopții există registre ce consemnează doar numărul copiilor dați spre adopție, defalcat pe ani și pe județe, nu și datele de contact ale acestora. Serviciile de monitorizare post adopție au fost inexistente. Abia după 1997, odată cu înființarea Direcțiilor Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului, numele și datele copiilor adoptați internațional devin cifre oficiale în evidența lor. ORA (Oficiul Român pentru Adopții) a inițiat o minimă centralizare a datelor abia la sfârșitul anului 2007, când a cerut instanțelor judecătorești din județe numărul adopțiilor internaționale și naționale pe care le-au finalizat până în 1997.
În primii șapte ani post-decembriști s-ar fi realizat la nivelul întregii țări 10.496 de adopții naționale și 16.041 internaționale. În același timp, Theodora Bertzi, fost secretar de stat al Oficiului Român pentru Adoptii între 2005 și 2007, susține că informațiile din arhivele instanțelor sunt incomplete. Un studiu făcut de IMAS a relevat că numărul de adopții internaționale, până în 2001, a fost de aproximativ 30.000. Pe siteul ORA apar 9.118 adopții pentru perioada 1998-2001. În concluzie, România trebuie să regândească un sistem de adopții în care fiecare copil să aibă parte de dragostea unei familii. Înțeleg că există carențe de infrastructură instituțională, însă cea mai gravă problemă poate fi rezolvată ușor, dacă există voință politică, solidaritate din partea societății civile. Suțin și cred în soluția adopțiilor internaționale, pentru că ajută și mai mult copiii care sunt respinși din cauza dizabilităților asociate, copiii romi. De ce? Pentru că majoritatea cuplurilor din România preferă copii frumoși, cuminți, fără probleme psihice sau neuro-motorii. Din păcate, situația fiind reală, subiectul redeschiderii adopțiilor internaționale ar oferi șansa acestor micuți pentru a-și găsi vindecarea trupească și cea emoțională – a abandonului familial. Avem cel puțin nevoie de mai multă prudență, moralitate, justiție și transparență în coordonarea și monitorizarea adopțiilor internaționale. E propunerea pe care îmi doresc să o formulez pentru următoarele proiecte de țară ce vor fi aplicate în viitorul apropiat.
