Stau lângă ea indignat că nu o pot ajuta. O întreb ce-ar trebui să fac ca să-i fie bine. Îmi răspunde într-o șoaptă îndurerată: E suficient să fii aici. Aici! Îți mulțumesc! Sarcina pe care o poartă pentru ca noi să fim fericiți îi crează o altfel de bucurie. O stare îndulcită cu dureri. E un curaj demn pentru o femeie care aduce pe lume un îngeraș! Noi, bărbații, cei care suntem doar o parte din mâna sculpturii uman-divine, facem parte din acest trio magic în care unul cu unul fac trei. Deși mulți spun că bărbații n-ar înțelege acest lucru. Că n-au sentimentul acela de durere fizică, dar să știți că-ntotdeauna există suferință contopită în trei copilul, mama și tata. E universul pe care doar noi îl înțelegem, iar din afară, această normalitate e privită cu un oarecare scepticism crunt. Că bărbații n-ar putea să înțeleagă povara unei ființe care aduce un prunc pe lume. Pe lângă întrebările pe care-mi le pun din ce în ce mai des, apare acel stres de conștiință, încercând să nu-l implic vinovat pe Dumnezeu. De ce tocmai femeia trebuie să suporte această durere?
Noi bărbații suntem scutiți de la suferință și cu toate astea suntem uneori imbecili în relația cu ele. Femeile au nevoie mai mult decât de un bărbat, au nevoie de copilul din noi. Fiecare FEMEIE merită iubirea și aprecierea noastră. Pentru ca un copil să evolueze frumos părinții trebuie să fie niște copii.
Fiecare privire, atingere și sărut îmi conferă titlul de tătic cu speranță pentru cei doi mici copii – ea – femeia și el – copilul. Povestea merge mai departe chiar și atunci când suferința pare că nu a luat sfârșit. Binecuvintează, Doamne FEMEIA pentru ceea ce este și poartă în pântec.
