Apelul disperat al orfanilor din Bacău: nu-i lăsați să ne distrugă sufletește!

            Întoarcerea în instituţiile de protecţie a copilului din Bacău mi-a amintit de propria copilărie.  Am plecat  fără  să știu prea bine peste ce o să dăm. Am găsit urmele unui coșmar, care și pe noi, niște reprezentanți ai societății civile destul de greu impresionabili, ne-a făcut  să  ne înverzim la față de indignare. Toată istoria acestui reportaj șocant a început de la proiectul de cercetare privind eșecul post-instituționalizare. În urma anchetei noastre despre abuzurile la care sunt supusi copiii și tinerii instituționalizați, și asta după numeroasele încercări de colaborare, telefoane, adrese, atât celor de la Protecția Copilului cât și celor  de la Centrul Rezidențial Henri Coandă din Bacău. Rămânem, totuși,  sceptici, și ne  întreabăm dacă nu cumva și acum, abuzurile, bătăile și toate ororile enumerate mai sus nu cumva continuă. Nici bine nu intrăm în sediul orfelinatul groazei că o  doamnă iese din sala de mese  și se izbește de un copil.“Coboară de acolo, ce stai agățat ca o pupăză. Mișcă-te aici” – , urlă din toți plămânii  o doamnă către un  tânăr care stătea atârnat pe gard, parcă așteptând pe cineva.

 

      64% dintre tineri sunt condamnați la eșec!

 

Timp de o jumătate de oră, copiii și tinerii erau într-o ceață. Nimeni nu știa de ce trebuie să ajungă într-o încăpere unde erau așteptați de doi reprezentanți care să îi întrebe despre cum ar schimba viața lor în orfelinat, cum își văd viitorul peste câțiva ani și ce șanse le oferă sistemul de protecție.

 

În sală e aproape o liniște ca-ntr-un gol de pahar de cristal, iar de-odată  unul câte unul își face intrarea în încăpere. Ne salutăm timid. Apoi, fiecare tânăr își găsește  un scaun. Personalul de acolo era pregătiți cu tunurile pe fiecare respirație, fiecare mișcare. Chiar dacă le-am cerut să fie sinceri, în acel moment s-a lăsat o liniște apăsătoare. Câțiva n-apucă instrumentul de scris și se uită aiurea în jurul clasei. Era parcă un moment de panică. Ați văzut acele filme în care evreii, puși cu fața la zid, unii plângând, alții înghețau de teama soldaților germani? Nimic nu era altfel decât am simți și văzut acele imagini ale supraveghetorilor care stăteau  țintă pe ei să vadă ce și cum bifează răspunsurile. Era suficientă prezența lor. A monștrilor care “atacau” răspunsurile adolescenților.  Vișinel, “e normal să ți se confiste telefonul”, “e normal să fii pedepsit cu zilele, săptămânile – adică să nu fi lăsat să ieși din centru”,  “e normal ca la 17 ani să ți se interzică să ai o prietenă”…?

 

Peste 44% din tinerii instituționalizați sunt nemulțumiți de personalul centrului.

lost-soul

„Personalul de centru să fie mai bun cu mine și să nu mai bată copiii”

(tânăr instituționalizat – 16 ani)

„Șeful de Centru să comunice cu noi, să nu ne mai bată la orice chestie.”

(tânăr instituționalizat – 14 ani)

„Să nu ne mai jignească”

(tânără instituționalizată – 18 ani)

 

Ce șanse  de viitor mai are un tânăr într-un mediu instituționalizat dacă există în permanență   conflicte cu personalul plătit din buzunarele românilor să-i protejeze și să le ofere alternativa unei familii?

 

Peste 80%, rezultat din interviu – discuții cu tinerii –  au răspuns că nu au încredere în psiholog, motivând că acesta e un ,,turnător” și că din cauza acestuia ei se confruntă cu mari probleme. Peste 64% din tinerii instituționalizați nu au beneficiat de programe  pentru consolidarea deprinderilor de viață independentă. De ce tinerii post instituționalizați nu se integrează în societate? Din rezultatele cercetărilor făcute,  observăm  cum sistemul de ocrotire socială îi condamnă pe tineri la eșec. Nu întâmplător mulți dintre tineri ajung să comită tot felul de infracțiuni pentru a face față noului stil de viață, acela de a fi “independent”.

 

Câți tineri au murit în Bacău după dezinstituționalizare?

 

Anul trecut un tânăr s-a sinucis după ce a fost dezintituționalizat. Mă întreb: câți tineri se integrează în comunitate după ce părăsesc sistemul de protecție?  Încotro se îndreaptă acești tineri condamnați la moarte de către un sistem care ar fi trebuit să-i protejeze și să-i pregătească pentru o viață independentă.

 

Un procent la fel de important – 8%, este cel al tinerilor care doresc să plece în străinătate odată cu sistarea măsurii de protecție. “În România nu ai cum să trăiești cu 1000 lei dacă trebuie să mai plătești chirie și să te autogospodărești. ” – Mulți din tineri speră că odată cu plecarea din țară vor găsi ceva mai bine însă ei nu știu că există riscul să rămână pe stradă. Nu sunt pregătiți pentru ceea ce înseamnă o viață independentă.

 

Avem un procent pozitiv a celor care doresc să-și continue studiile – 16,7%. Cum îi incurajăm să-și continue studiile. Din cei care ne-au răspuns că doresc să-și continue studiile au afirmat că în perioada studenției doresc să lucreze. Conform legii, dacă lucrezi înseamnă că te descurci, deci îți încetează de drept măsura de protecție.

 

Peste 60% din tinerii instituționalizați trăiesc sub teroarea viitorului.                                                   

 

Nu șiu ce se întâmplă cu ei și dacă sunt ajutați după sistarea măsurii de protecție specială.

 

         Întoarcerea în instituţiile de protecţie a copilului din Bacău mi-a amintit de propria copilărie. Din păcate încă mai sunt centre nouăzeciste cu pereţi gri şi zeci de copii singuri pe care nu-i ascultă nimeni. Am întâlnit tineri care mă întrebau obsesiv „De ce nu puteţi să fiţi educatorul nostru?”, adolescenţi de 17 ani care spuneau că „Ideea aceasta de a trăi în captivitate te distruge emoțional, sufletește și mental”, copii care scriau că îşi doresc „oameni care să ne înţeleagă”. Este copleșitor. Ani de zile am fost aproape de ei, am încercat prin proiectele mele să schimb ceva pentru copiii şi adolescenţii din sistem prin activităţi de voluntariat, tabere, schimburi de experienţă sau conferinţe motivaţionale. Am înţeles după şapte ani de activitate că nu e destul, că sunt doar picături într-un ocean şi că nu pot schimba aşa sistemul la nivel naţional.

Această cercetare a fost realizată cu sprijinul Hope and Homes for Children Romania!