Crimă împotriva umanității. Protecția nenorocirii inteligențelor și sufletelor copiilor

connection

Copiii neascultători erau internați în casele de copii cu probleme mentale. Mulți dintre ei, cu inteligență peste medie sunt condamnați o viață de handicapat. Internați în astfel de centre, văzuți de comisii de psihologi, majoritatea dintre ei se pierd. Sedați cu pastile pentru liniștire, aceștia devin legume.  Suntem într-o țară în care poveștile copiilor abandonați, ocrotiți în instituțiile statului, au devenit pagini scrise cu lacrimi de sânge,  greu de răsfoit. Generații de copii pierduți într-un sistem ucigaș. În loc să le ofere șansa unei vieți normale, oameni plătiți să le ofere alternativa unei familii normale, le calcă în picioare demnitatea, posibilitatea de avea șansa de a deveni adulți normali.

Dacă în trecut, vedeam în presă imagini cu copii legați de pătuțuri, astăzi, vedem o imagine cu mult mai dureroasă: copii geniali sedați cu tratamente psihiatrice, internați în orfelinate pentru copii cu dizabilități mentale. Suferințele emoționale, durerile  lor rămân cu urme greu de citit. Dar când devin adulți în toată firea, toată istoria traumelor ies la suprafață ca un vulcan.

La vârsta majoratului ajung să-și urmeze traseul traumelor. Speriați de fața hâdă a societății, suspicioși, trăiesc aceleași sentimente de ură față de sine, față de lume. Singuri, pierduți într-o lume a necunoscutului.

Sunt printre puținii tineri pe care i-am găsit și-au reușit în viață. Și-au depășit condiția, găsindu-și vindecarea în domenii în care obțin performanță. Scriitori, muzicieni, artiști plastici, psihologi, educatori, ingineri.

Am stat de vorbă cu Lajos Kristof, unul dintre tinerii care au învins sistemul, s-a ridicat singur prin propriile forțe. Licențiat în Relații internaționale și studii europene, specialist în formare în psihologie clinică și unul dintre cei mai tineri experți în domeniul educației de excelență. Educator la o grădiniță de prestigiu în gifted education, specialist recrutare la o companie, vicepreședinte și purtător de cuvânt la Consiliul Tinerilor Instituționalizați și Manager Educațional la Centrul EDFORSO

A fi diferit nu înseamnă neapărat să ai o problemă cu capul!?

“În brațele mele țin același copil din interior care plânge mereu, un puști genial care încearcă să-și vindece un trecut, care învață să se iubească și să vadă altfel lumea” – Lajos Kristof

Aveam vreo șapte ani când educatorul m-a trimis la o testare psihologică, o comisie ce urma să ne supună unor evaluări drastice. Eram atât de fragil, sensibil și naiv încât nu știam de ce mă duc acolo. Era bucuria zilei mele că merg într-o excursie. Doar că acolo, era o masă lungă, câțiva oameni, în hol se-auzeau țipete de copii. La un moment dat am început să plâng, însoțitorul mă îmbrățișa, spunându-mi că nu voi ajunge la acea școală. Era de fapt o casă de copii, vreo 400 de copii cu dizabilități, de la probleme ușoare până la disfuncționalități medii sau severe.

Educatorul meu a protestat împotriva internării mele în casa de copii cu deficiențe mentale, amenințând cu demisia

Mă așez liniștit pe-o bancă și-ncerc să privesc în jur. Plângeam în continuare, conștientizând că voi ajunge într-un mediu al suferințelor. De-odată se apropie de mine un puști blajin, cu mucii întinși până la buza superioară. Ochii albaștri, părul blond, un copil senin, nevinovat.  Era mai mare. Îmi spune că e prima lui zi de viață din casa de copii, apoi, începe să-mi povestească despre chinurile prin care trece. Cum îl abuzau sexual cei mari, cum era perceput de educatori, cum îi furau din față mâncarea. Se mângâie disperat pe frunte și-mi oferă un baton de ciocolată. Îl refuz și-ncerc să-l privesc ca pe-un viitor coleg. Mușc dintr-o bucată și-ncep conversația. Timid. Cu el. Noi doi pe-aceeași bancă. Eu viitor coleg de suferință El condamnat la Iad.  Și, cum e pe-aici? Cum vă bat cei mari? Păi.. și discuția o am în minte, un tipar traumatizant pe care-l urmăresc și acum. Viu, un copil angelic care încearcă să ceară ajutor din partea unui puști mai mic decât el.  Era un suflet puternic, un copil care simțea nevoia să-și caute o sursă de vindecare. Dar ce putere să ai la momentul ăla când ai vreo șapte ani, un metru și ceva înălțime, slăbuț și lipsit de orice apărare?

Pentru Protecția Copilului, un copil mediocru, plictisit de școală înseamnă un copil retardat pentru Școala Specială

M-au adus aici pentru că nu știu să învăț, continuă să povestească puștiul, înseninându-se la față, văzând că are cine să-l asculte. Eu știu să-nvăț, doar că nu-mi place la școală, totul e plictisitor, îi răspund! Dar poate vei avea șansa să crești mare și să te faci ceva important, nu-I așa? Și-am tăcut. L-am privit, încercând să-I studiez traumele fizice, fața trasă ca un extraterestru, sufletul viu ca de-argint, părul bălai ca un soare aprins, iar trupul era doar piele și os. Un martir al ororilor din casele de copii.

N-am apucat să vorbim mai multe, că la un moment dat, un tiran, mai mare decât el l-a chemat, biciuindu-l sub privirile adulților. În sala de mese. Să strângă farfurii și alte resturi de mâncare. Mergând după el, o bucătăreasă își vărsa nervii pe un puști de cinci ani. Cu coada măturii. Eu, copilul normal, visător, ajung pe mâna unor oameni care urma să-mi dea un verdict. Am intrat în sala evalatorilor. Un om bătrân, o femeie blondă ( care după câțiva ani mi-a fost profesoară la Psihologie) mă studiază. Mă întreabă cum mă cheamă. Îi răspund aproape la toate întrebările, iar conversația durează mai mult de 20 de minute, în timp ce alții primeau avizul de internare. Pe bandă rulantă.

Visul m-a transformat într-un adult sensibil. Cea mai mare vindecare a copiilor din sistem e să fie ajutați să-și descopere scopul în viață!

I-am spus că vreau să fac școală și că îmi iubesc învățătoarea, că am prieteni colegi care mă iubesc. Și că vreau să devin doctor. M-a luat la puricat, cu întrebări din cultura generală, apoi m-a supus unui test cu covorașe. Uimit de prezența unui om atât de mic în fața lui, m-a trimis în holul de așteptare. A stat de vorbă cu psihologul care făcuse propunerea de internare. Se-auzeau vocile oamenilor din sală, replici acide, dar cu folos, în apărarea mea. Am revenit în sală. Pălmile-mi transpirau de emoții. Da, aveam emoții. Doctorul în vârstă mi-a spus că trebuie să-i ascult pe cei mari și să-nvăț, să citesc. Să lupt, pentru că voi avea șansa să devin cineva. Doar dacă doresc. Îmi pare rău, locul acestui copil nu este aici. A încheiat șeful comisiei. Aflasem că psihologul care mă monitoriza m-a suspectat de ADHD și probleme de autism. Am fost un copil greu de gestionat, un puști diferit, justițiar, cu o gândire creativă.