Senatorul duhovnic

Ori de câte ori auzim titulatura de politician și toate cuvintele care fac parte din câmpul lexical al politicii (senator, deputat, consilier etc.), automat categorisim persoanele din zona politică: corupți, hoți, oameni fără suflet, nepăsători și așa mai departe.

Însă, eu mi-am dat răgaz să privesc dincolo de stereotipurile societății și să privesc omul, nu funcția. E de-al nostru, îl întâlnim în fiecare zi prin gesturile și acțiunile lui, e un om simplu care de puțin timp poarta doar un titlu: Senator. De fapt, el e mai mult decât om: e suflet, e o emoție pe care o vibrează cu fiecare dintre noi.

L-am cunoscut de foarte puțin timp. Știam una-alta despre el când era Ministrul Culturii, însă recent m-am alăturat echipei lui cu care am început o radiografiere a sistemului de protecție a copilului din România, privind școlarizarea copiilor abandonați și medicamentația la care sunt supuși aceștia, de cele mai multe ori, pentru că sunt energici, agresivi și alte asemenea scuze pe care le-am găsit în dosare.
I-am simțit umanitatea în dialogul cu tinerii din centre. L-am simțit foarte aproape și ce am apreciat cel mai mult a fost dorința de a petrece timp de calitate cu ei si de a le asculta poveștile.Timpul era relativ și în favoarea copiilor.

E omul care s-a lăsat sedus de jocul celor mici atunci când a fost invitat sa se joace cu ei. E omul care a ascultat fiecare respirație, a analizat fiecare fraza și a monitorizat fiecare gest. E omul care a dat sfatul cel mai bun pentru care merita sa mergi la școală: „când spui că vrei să pleci de aici, gândește-te unde mergi fără școală sau dacă nu ai școală”. M-am simțit lângă un duhovnic venit să vindece suflete, să ungă cu untdelemn fiecare rană lăsată de un sistem corupt și care lucrează împotriva acestor îngeri. Fiecare copil e un înger și fiecare înger merită toată atenția noastră, a adulților.
Duhovnicul nostru a fost cel mai special om pe care l-am întâlnit de când fac vizite în centrele de plasament. E omul care m-a îmbrățișat atunci când am izbucnit în lacrimi după ce a îmbrățișat un copil si l-a așezat lângă el. Îl privea, copilul dădea sa plângă, dar nu o făcea. Însă fiecare sughiț al copilului încărca o energie puternică în mine, care a dus, paradoxal, la o descărcare emoțională. Da, am plâns! Pentru câteva secunde am trăit acel moment al lipsei de afecțiune. M-am proiectat în acel copil care avea nevoie de afecțiune.

Mi-aș dori să nu mai tratăm copiii abandonați ca pe niște dosare ce trebuie justificate la orice vizită, ci ca ceea ce sunt: ființe pure, pregătite pentru o nouăviață. Viața dincolo de granițele institutionalizării..

Eșecul institutionalizării, în România, este strict legat de faptul că ne vedem copiii ca pe niște dosare. Dar ei nu sunt doar un amalgam de informații imprimate pe hârtii. Ei sunt oameni frumoși care au ajuns în acel loc prin diferite împrejurări. Toți copiii merită să se bucure de o viață frumoasă și să fie tratați ca făcând parte dintr-o familie, dintr-o comunitate.

Mulțumesc duhovnicului pentru ca a ales sa facă parte din povestea acestor îngeri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.