Ieșirea din îngrijire a tinerilor abandonați

De 6 luni lucrez la cea mai amplă cercetare cu privire la ieșirea din îngrijire. Ce s-a întâmplat cu cei aproximativ 30.000 de tineri ce au părăsit sistemul de protecție socială în ultimii 10 ani? Nu avem încă răspunsuri oficiale. Însă ceea ce avem este: – instituțiile de protecția copilului la nivel național, în cor, spun: Nu există o reglementare privind monitorizarea post-instituționalizare.

Peste 75% din tinerii ce au părăsit centrele de plasament/ rezidențial au spus că nu au primit suport după ce le-a încetat măsura protecției speciale.

Conform Legii 272/2004, privind protecția și apărarea drepturilor copilului, art. 55, aceasta spune că la împlinirea vârstei majoratului tânărul poate părăsi sistemul de protecție specială doar dacă are locuință sau un loc de muncă. Peste 75% din tineri mi-au spus că nu au beneficiat de nici una din cele două variante prezentate.

Îi pasă cuiva de viața acestor copii? S-a preocupat cineva, pe bune, de interesul superior al acestor ființe? Mi-e îmi dă cu virgulă. Într-o discuție cu sute de tineri, ce au părăsit sistemul de protecție am constatat drame, abuzuri, furturi…, și într-un final nefericit: suicid. Oare asta am așteptat la 30 de ani de la prăbușirea regimului comunist? Eu spun că nu :(.

Anul acesta, România sărbătorește 30 de ani de la marea schimbare…, salvare a…, vă las pe voi să continuați. Eu vă spun doar atât:

  • Zeci de mii de copii dispăruți ca urmare a adopției internaționale
  • Zeci de mii de copii au murit ca urmare a infecției cu HIV/ SIDA
  • Zeci de mii de copii au murit ca urmare a neglijenței și violenței instituționalizate.
Cu ce s-au confruntat tinerii în perioada instituționalizării.

Ovidiu, colegul meu de cameră (aveam aproximativ 8 ani), alături de fratele lui au murit din neglijență la vârsta de 10 anișori. I-am dus pe ultimul drum. M-am împotrivit lui Dumnezeu. Sunt momente când nu înțeleg de ce unii trebuie să moară. Moartea acestor copilași ar fi trebuit să ne ajute în a corecta ororile prin care au trecut zeci de mii de copiii în orfelinatele groazei.

Ionuț, s-a îmbolnăvit în spital – a luat HIV. Avea doar 12 ani când boala l-a răpus. Eu aveam tot pe acolo. Lista continuă… Mii de copiii abandonați au fost victime ale îmbolnăvirii cu HIV în spitalele din România. Deși am petrecut aproape 7 ani prin spitalele din România, am scăpat. Probabil că am scăpat ca să duc mesajul copiilor ce au fost răpuși de această boală mai departe.

Pentru ei cine a răspuns în 30 de ani? Nimeni.

Pedepse

Când vorbești cu tinerii despre pedepse, abuzuri și alte atrocități la care au fost expuși deschizi răni. Răni nevindecate. Răscolești drame, crime la care au participat. O simplă discuție provoacă hohote de suspin, lacrimi, violență. Te întrebi, retoric. De ce s-a ajuns aici. Terapia e ceea ce ne mai poate scăpa din această povară sufletească. Azi, în centrele de plasament/ rezidențial, terapia lipsește cu desăvârșire.

Cine a răspuns pentru crime împotriva copiilor abandonați?

Viața tinerilor pentru care va înceta măsura protecției speciale în următorii ani reprezintă o prioritate pentru mine și în acest sens voi continua cercetarea, voi face cele mai profunde analize, corelații politice în ceea ce privește ieșirea din îngrijire statele membre ale uniunii europene.

Frici. Teama unui nou eșec, un nou abandon sunt doar câteva din stările cu care tineri pleacă din centrele de plasament la 18 ani. Efectele sunt perverse. Mulți dintre ei se sinucid.

Avem misiunea de a ne salva copiii, tineri din ghiarele eșecului instituționalizat.

Pentru prima dată tratez un subiect foarte sensibil. În cercetare mi-am propus să analizez și situația orientării sexuale a tinerilor ce au părăsit sistemul de protecție socială.

Prezenta cercetare face parte dintr-un program de cercetare națională desfășurat în cadrul școlii doctorale a Școlii de Științe Politice și Administrative, unde sunt student, coordonat de prof. Dr. Vintilă Mihăilescu.

3 răspunsuri la “Ieșirea din îngrijire a tinerilor abandonați”

  1. Anonim spune:

    Copiii institutionalizati trebuie sa inteleaga ca pe perioada celor 18 ani cand totusi sunt in grija cuiva( centre,apartamente,asistenta maternala etc) sa depuna si ei un efort pt a se forma ca oameni pt viitor,sa stie sa se descurce singuri in viata.Ma refer la efortul de a invata.Un om „scolit” se poate descurca oriunde si oricand,oricat de dura ar fi viata.Ma uit cu admiratie la cei care au fost in situatia lor,si care au reusit pt ca au inteles ca numai invatand,poti sa-ti depasesti conditia.Oricum empatizez cu fiecare in parte.

    • Cristi Mazilu spune:

      Cei care au reusit desi au fost institutionalizati au avut un minim nivel de afectivitate neafectat, oferit direct sau indirect.

      Fara un minim afectiv asigurat niciun copil institutionalizat nu reuseste sa isi asigure singur minimul de educatie pentru a reusi in viata.

      Sa ne intrebam asa: de ce unii, foarte putini, reusesc si altii, cei mai multi, nu?

      Afectivitatea, iubirea, dragostea sau cum doriti sa ii spuneti, este raspunsul. Un minim de afectivitate primita de un copil ii ofera acestuia o capacitate de concentrare a atentiei suficienta pentru asimilarea unei educatii de baza.

      Fara afectivitate un copil nu se poate concentra, deci nu poate asimila informatii si cunostinte. Si fara acestea nu isi poate dezvolta abilitati.

      • Anonim spune:

        Afectivitate, dragoste, iubire????
        La 4 copiii am oferit in decurs de 10 ani asa ceva si cand, pe neanuntate au venit si mi au luat copilul pentru a fi dat spre adoptie, m am opus pe moment având un șoc, stiti ce mi au zis? D na dragă, nu sunt copiii dumneavoastra, nu trebuie sa i iubiti, sa va atașați de ei, e doar un serviciu.
        Am încă un gust amar dupa 10 ani…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.