Despre

SINCERITATE, DRAGOSTE, DETERMINARE.

Aceste trei cuvinte m-au ajutat să mă construiesc în omul care am devenit astăzi. Sunt exemplul cel mai clar de perseverență. Iubesc ceea ce fac și consider că nimic nu-mi aparține. Sunt omul care a reușit să-și depășească condiția iar pornind de la minus infinit am reușit să devin un om de succes în ciuda celor care au vrut să eșuez 🙂 .

DESPRE:

Sunt  vocea celor instituționalizați și vreau să te ajut! Te invit să primești ajutorul meu!

Scopul meu este să-i determin pe tineri să-și asume viața. Îmi doresc ca ei, să descopere că singura lor șansă la viață este studiul!

REALIZĂRI:    

Sunt unul dintre cei nominalizați de Forbes 30 under 30 ediția 2017. Sunt unul dintre copiii lui Ceaușescu conform celor de la „The guardian” din U.K. Sunt omul care a reușit să-și depășească condiția urmându-și conștiința. Consider că fiecare om are dreptul la libertate și la identitate. Fiecare om are nevoie de modele de urmat. Pentru mine, oamenii la costum, ce-i zăream prin gările Moldovei,  au fost modelele iar astăzi eu am devenit unul. La 29 de ani am reușit să devin licențiat în drept și teatru, am reușit să fac un master în științe penale și în asistență socială. Am fost coordonator de proiect în cadrul Ministerului Tineretului și Sportului pentru care am reușit să câștig PREMIUL ANULUI în domeniul TINERET în cadrul GALEI VOLUNTARIATULUI, organizat de Federația VOLUM. Am fost CONSULTANT pentru Saatchi&Saatchi, am fost declarat eroul zilei în data de 12 septembrie 2015 la antena 3, am predat la o școală pentru copii supradotați, am înființat o bibliotecă în comuna Andrășești (județul Ialomița), am ajutat la crearea centrului multifuncțional din cadrul centrului de copii „Inger Alb” din sectorul 5 (București), am înființat ONG-ul DESENĂM VIITORUL TĂU care oferă sprijin prin asistență grupurilor vulnerabile, am reușit să creez centrul de tineret EDFORSO – EDUCAȚIE, FORMARE, SOCIETATE!, iar cei de la televiziunea națională din BELGIA au reușit să scrie o carte despre activitatea mea privind reprezentarea copiilor abandonați. Am creat și în același timp am participat la 3 ediții ale CONFERINȚEI POVESTEA MEA, am pus bazele CONSILIUL TINERILOR INSTITUȚIONALIZAȚI cu 24 de filiale naționale, și multe altele. Iar acum mă lupt cu sistemul pentru a schimba legea adopției pentru care unii mă consideră un om cu intenții bune care poate schimba ceva iar alții „un factor de perturbare” care le dă copiilor speranțe false.

Cu toate că am trăit multe lucruri greu de imaginat am rămas același om calm, sincer și visător iar cu toate ca modelul de urmat al meu erau bărbații la cravată 🙂 am putut să-mi depășesc condiția. Și tu poți!

M-am născut pe 07.06.1987 în satul Petrești, județul Bacău într-o familie de 13 frați. La 2 luni am fost smuls din brațele femeii  care mi-a dat viață, mama. Am ajuns într-un leagăn din Onești care avea să-mi schimbe viața deoarece din acea secundă am devenit doar unul dintre cei 100.000 de copii abandonați din 1989 aflându-mă în unul dintre “centrele mamut” ale țării. Aripile mi-au fost tăiate, culorile naturii cu care eram obișnuit acum au devenit doar niște amintiri. Locuiam între 4 pereți alături de alți copii debusolați, dar crescând am început să realizez că eu nu sunt acasă, am început să observ că locul în care trăiesc vrea să te limiteze, mă simțeam pierdut, singur.

La vârsta de 10 ani am trăit pentru prima dată sentimentul de nedreptate profundă. Eram în curte, jucându-mă cu un cărucior  când o femeie m-a strigat “Vișinel, hai la masa”. Fericit m-am îndreptat spre camera mea, care se afla la etajul 2 al clădirii. La jumătatea drumului un rulment al căruciorului cade pe scări, era greu și cădea cu  o viteză ucigătoare dar nu i-am dat de seamă. Ajungând aproape de cameră aud de la etajul precedent vocea unei alte doamne “ Vișinel, în cancelarie. Acum!”. De această dată vocea era una sumbra, rece, care instiga răutate. Mi-am ascuns căruciorul sub pat și m-am îndreptat grăbit spre cancelarie, ajuns acolo femeia a stins toate luminile și a început să dea cu o coadă de matură în mine cu o violență cu care nu m-am mai confruntat până atunci. Am început să plâng și să țip dar în același timp și ea țipa la mine “Era să mă omori”. Nu înțelegeam, nu știam ce am făcut. Dădea cu ură și parcă cu fiecare lovitură primită se încărca și mai mult cu energie. M-am ascuns  sub catedră și am încetat să mai țip, mușcând cu dinții piciorul mesei pentr a-mi reduce durerea. În acea zi am vrut să mă sinucid. M-am dus la geam și de la etajul unu am sărit, mă durea tot corpul după acea bătaie „ruptă din rai” dar, am luat aer adânc și mi-am spus „Acel loc nu este pentru mine”. M-am dus în gara din Comănești, unde vedeam fluxuri de oameni constant dar eu știam un lucru. Trebuia să supraviețuiesc, trebuia să-mi depășesc condiția. Am început să cerșesc prin trenuri, devenisem de data asta unul dintre copii care cântau în tren „mamelor din lumea întreagă”. Simțeam în mine o satisfacție enormă. De fiecare dată când primeam câte un bănuț sau când lumea îmi cerea ajutorul simțeam că pot să mă implic în societate, am simțit dragostea. Dormeam pe 2 scaune în sala de așteptare a gării, mă trezeam în fiecare seara la 4 din cauza frigului dar înduram. Nu mai voiam să mă întorc înapoi în acel loc, nu mai voiam să fac parte din acel centru, nu mai voiam să simt ura. Într-o seară a intrat un grup de huligani în sala de așteptare, au început să strige „dezbrăcarea, dezbrăcarea”. Nu înțelegeam ce se întâmplă, am început să plâng și m-am ghemuit. Nu m-am dezbrăcat dar ei au avut grija să se ocupe de acest aspect și am ajuns gol în cel mai brutal mod. După ce au plecat am început să mă simt greu, murdar, simțeam un lucru de neimaginat. Eram scârbit de modul în care viața își face simțită prezența, am vrut să mă schimb, am vrut să îmi depășesc condiția. A doua zi am decis să mă las purtat de cale și de instinct așa că am ajuns la o mănăstire, unde aveam să-mi petrec 2 luni din viață, 2 luni pline de speranță și de bunătate. Ajuns acolo m-a întâmpinat un călugăr care m-a întrebat debusolat ce mă aduce prin aceste meleaguri. I-am răspuns că sunt de la centru și am un bilet de voie dar, nu știu cum, prin tren am reușit să-l pierd. În acele 2 luni am învățat că lumea este diferită, că oamenii au speranță și încredere. Mă punea mereu la treabă dar eu eram fericit deoarece îmi plăcea munca, îmi plăcea să fiu de ajutor. Mă simțeam de folos.

Întorcându-mă la centru copiii dar și doamnele au aflat că aveam un frate mai mare dar nu m-a interesat, începusem procesul de „maturizare” începuse să nu-mi mai pese. Într-o zi au venit 2 dintre „soldații dizlocați pe vară” la  centru, care surprinzător erau și frații mei iar aceștia m-au invitat într-o călătorie. Împreună cu ei am plecat într-o călătorie de recunoaștere, era momentul în care am să-mi văd părinții, puneam întrebări dar ei erau foarte secretoși. Tot ce am putut afla a fost că mama era bolnavă și tata era un bătăuș. După o călătorie cu trenul de 2 ore și mers foarte mult pe jos, desculț, pe camp am ajuns pe o pajiște, unde o femeie îmbrăcată în alb arunca cu pietre după câini. Îmi era frică, nu înțelegeam ce se întâmplă. Eram debusolat. Unul dintre frații mei îmi spune „ea este mama ta” dar nu am știut cum să reacționez, nu știam sentimentul de iubire. Ajuns la dânsa, fratele meu rostește către ea „ ți l-am adus pe Vișinel, copilul tău”, ea ma strânge în brate și începe să plângă. Stăteam ca un stâlp, nu simțeam nimic. Apoi a venit și rândul bărbatului care mi-a dat viață să mă cunoască. Au început toți să strige la unison „ Costică, Costică” iar după mici insistențe se aude o voce răgușită „ce-i? ce-i?”. Femeia care mi-a dat viata începe să-i explice că sunt fiul său, dăm mâna foarte formal și rece iar apoi începe să-și ceară scuze insistente iar eu îi răspund „Nu-ți cere scuze, nu am dreptul să te judec și îți mulțumesc”. Îi mulțumeam pentru că nu puteam locui în acel spațiu. Era o casa mică, sărăcăcioasa și pe cale să se dărâme. În sinea mea îi mulțumeam deoarece dacă nu aș fi fost trimis în centru nu aș fi putut devenii omul în care m-am transformat astăzi. În cămin aveam  să cunosc alți copii și să mă descopăr pe mine. Mergeam des în gară, mă simțeam acasă acolo, lumea mă băga în seamă și îmi oferea atenție dar în același timp era o lume crudă și rea. Unii copii au fost uciși sau violați în gările prin care am călătorit. Eu, în schimb, am scăpat mereu ca prin urechile acului. Cineva de sus voia să devin un om puternic.

Îmi amintesc că într-o zi eu și cu Georgiana (o colega) am intrat în tren ca să cântăm, iar atunci când am coborât ea nu mai era. Mi-am pus un semn de întrebare, m-am panicat dar apoi am aflat: Când ne-am despărțit și am ales să cântăm în vagoane diferite ea a avut ghinionul să dea peste un om cu rele intenții. Acesta a încercat să o violeze dar nereușind a decis să o înjunghie. Îngropată la un cimitir din apropiere, aruncată în groapa oamenilor nerecunoscuți, Georgiana a rămas în mintea mea până  în momentul de față.

La vârsta de 14 ani am fost unul dintre copiii care experimenta proaspătul sistem de tip familial din romania, la vremea acea. Am fost plasat la o familie de asistenți maternali unde am stat 2 ani. Din nefericire nu a fost tocmai familia ideală motiv pentru care am revenit în sistemul de protecție fiind plasat la Centrul Rezidențial Pro-Familia. Aici am locuit până la vârsta de 26 ani.

Cu toate că am trăit lucruri de neimaginat am reușit să devin un om de succes, în ciuda celor care nu au crezut în mine. Am mers mereu la școala și mereu am știut că fără educație nu faci nimic. Știu că un tânăr are nevoie de un model. Pentru mine modelele au fost oamenii la cravată. Astăzi sunt un model pentru mulți tineri!.

Eu  cred în tine, te invit să mă lași să te ajut!