Ce să le spun copiilor?

Părinte este cel care reușește să transmită adevărul prin umor. 

Recent am avut plăcerea să citesc o carte scrisă de Françoise Dolto „Ce să le spun copiilor?”

Este o carte care psihanalizează relația mama/tata-fiu/fiică și în care descoperim că a fi sincer în relația cu fiul/fiica este cel mai important lucru. Vă redau câteva dintre pasajele scrise de autoare:


Pot să vă spun că un copil care nu mai face pe el foarte de timpuriu poate deveni schizofren…”din această frază pot desprinde traumele la care au fost expuși zeci de mii de copii abandonați în orfelinatele groazei. Când eram mic și făceam caca și pipi pe mine, eram bătut la talpă cu nuiaua sau arătătorul. Groaznic! După câteva seri de luat la talpă, mi-am inhibat acest proces natural. Până la vârsta de 13 ani, am crescut cu teama că la un moment dat o să fac pipi în pat și voi ajunge, ca ceilalți colegi, să fiu dezbrăcat în pielea goală, scos în fața tuturor sau plimbat în camerele tuturor și snopit în bătaie. Acum, înțeleg foarte bine de ce mulți colegi de-ai mei au devenit psihotici, schizofreni, alții s-au sinucis, iar alții au murit pur și simplu de la suferința cauzată de traumele instituționalizării. Nimeni nu a răspuns pentru aceste cruzimi, aceste crime împotriva umanității. Nimeni!:(.

Copiii fac caca și pipi până când simt ei, nu până când vor părinții sau educatoarele și supraveghetoarele.

Când învățătorii/ învățătoarele le cer copiilor să se uite la ei, pierd astfel 50% din atenția copiilor…” – în sistemul de protecție a copilului, acest tip de comportament, educator – copil, este foarte prezent. Educatorii din centre le limitează copiilor libertatea de a se exprima. Toți se supun unui calendar de gesturi și acțiuni ale educatorilor. Cine se opune este sancționat cu varga, arătătorul, rigla sau picioare și pumni. Această practică a fost la modă toată copilăria mea instituționalizată. Acesta e și motivul principal pentru care fugeam din casa de copii. Am fugit din calea abuzurilor și astăzi am ajuns bine. Mulțumesc oamenilor care mi-au fost alături în această călătorie-transformare. 

Copiii sunt mai atenți când se joacă, decât atunci când le impui să fie atenți.

Iată aspectul cel mai important al limbajului care intervine între noi și copil, oricât de mic sau de mare este acesta: să îi spunem adevărul despre ceea ce simțim, oricare ar fi acesta – adevărul, și nu imaginarul.” – puternic mesaj, și cu toate acestea, noi ne mințim copiii. Crezând că-i protejăm, de fapt îi dezumanizăm.

În centrele de copii, adevărul este spus în felul următor: „ai ajuns aici de bună ce era mă-ta. Te-a abandonat pentru că era o curvă… așa o să ajungi și tu. Dacă mă-ta te voia, nu te abandona. O să ajungi precum mă-ta, o aurolacă, vagaboandă. Ești o mizerie socială!”, etc. Am încercat să fiu controlat în exprimare. Uneori textele erau de genul: „f..i m…. mă-tii de proastă. Tu-ți cristoșii mă-tii…”

Nu doar vulgaritatea le recomanda pentru jobul de educatoare, supraveghetoare, femei de serviciu sau infirmiere, ci și prostia. Erau niște frustrate care s-au trezit în faza de a-și transfera nervii și neajunsurile de acasă spre copiii abandonați. Doar erau ai nimănui, îți permiteai să faci ce vrei :(.

Adevăratul părinte este cel care reușește să transmită adevarul prin umor. Este important să-i spui copilului adevărul și, mai mult decât atât, să comunici cu el adevărul într-un mod plăcut, pe înțelesul lui.


Mi s-a părut oribil faptul că mulți părinți își obligă copiii să mănânce. Noi în centru nu ne permiteam să nu mâncăm, era atât de puțin, încât mai voiai 🙂 – Copiii mănâncă când simt ei, nu când vor părinții.

Citind această carte, am retrăit fragmente/ imagini din experiența trăită între pereții caselor de copii. Pe atunci, când făceam caca și pipi, eram scoși pe hol în pielea goală și bătuți în fața tuturor. Acest tip de tratament era aplicat tuturor copiilor care făceau caca și pipi în pat.

Dumnezeule, citind-o pe Françoise Dolto, am conștientizat că sistemul de protecție a copilului mi-a mutilat identitatea, ființa interioară și m-a sortit eșecului o dată cu instituționalizarea. Din fericire, eu am învins un sistem care mă programa unui eșec. Un eșec pe care îl întâlneam în fiecare zi, după-amiază, în parcul de lângă cantină: colegi de-ai noștri, dezinstituționalizați, veneau după-amiază să ne ceară de mâncare. Mulți dintre ei și-au sfârșit zilele în parcurile/ gările/ străzile orașului. 

Zeci de mii de copii abandonați în instituțiile statului au fost victime ale abuzului din instituțiile de protecție a copilului și nimeni nu a răspuns pentru aceste atrocități. Mii de copii au murit sau au ales să-și pună capăt vieții, ca formă de eliberate din acest proces al dezumanizării. Instituționalizarea copiilor în centrele de copii se încadrează la crime împotriva umanități. Este punctul meu de vedere! Punct susținut ca urmare a trăirilor din interiorul infernului.

Mii de suflete abandonate au devenit îngeri pentru că statul Român i-a ucis.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.