Azi, am sărbătorit, cu Thomas, primul nostru Crăciun acasă.

Crăciunul copilăriei mele a existat numai la prieteni, educatoare sau oameni care mă luau de sărbători acasă. Era sărbătoarea Speranței, bucuria de a fi pentru puțin timp ACASĂ, în sânul unei familii. În sinea mea, nădăjduiam, cu fiecare Crăciun petrecut alături de o familie, că nu va mai trebui să mă întorc la casa de copii. Dar nu a fost să fie. De fiecare dată când mă întorceam în casa de copii, mă dădeam cu capul de pereți, urlam, făceam crize că vreau acasă. 


Crăciunul mi-a lipsit în centrele de plasament, pe străzi, în gară… Dar a existat în călătoria inițiatică a profanului. Pentru prima dată, am avut norocul de a trăi Crăciunul, cu adevărat, în compania profesorului Dinu Paraschivescu, cel care le-a schimbat viața fraților mei, Virgil și Vasile. Cu el am pus primul glob, am pregătit prima plăcintă cu mere (îmi amintesc că tot mergeam în debara la “furat plăcinta”, eram înnebunit după gustul ei, nu mai mâncasem până atunci așa ceva). Pe fundal, se auzeau colindele lui Hrușcă care completau atmosfera hristică a Crăciunului.


În casa de copii, cadourile erau pentru cei mai viteji și înfipți care dădeau năvală și luau tot ce li se părea că li se cuvine. Dar pe mine nu lipsa cadourilor mă întrista. Am fost unul dintre acei copii care petreceau această zi, sfântă de altfel, cu multă durere în suflet, pentru că îmi lipsea „acasă”. Era, în sufletul meu, un fel de război care se dădea cu fiecare sărbătoare. 

Nu poți spulbera visele unui copil, ori o poveste în care crede. Nu îl poți lua dintr-un tărâm pe care acesta și-l construiește și să-l supui unor condiții mult prea dure, atât psihice, cât și fizice. Poate de aceea mi-am păstrat sufletul inocent. Poate știam, de fapt, că mă voi bucura, într-o bună zi, de sărbătoarea Crăciunului. Poate am refuzat să cresc. Acum, sunt prea mare ca să îl mai aștept pe Moș în noaptea de Ajun. Dar asta nu mă împiedică să fac fericiți alți copii care duc un trai asemănător cu cel pe care l-am dus în copilărie.  Deși am 31 de ani, petrec Crăciunul ca un copil, cu zâmbetul pe buze, cu entuziasmul împodobirii bradului și a instalării beculețelor multicolore. Se mai spune că ”ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată”. Eu contest această zicală. Trăiesc, poate tardiv, Crăciunul care mi-a lipsit când eram copil. Vesel, alături de cei dragi, cântând și ascultând muzica care m-a marcat.


Pentru mine, „acasă” nu a existat până acum 5 ani, când mi-am achiziționat o locuință. Și, de anul acesta, mă bucur de sărbătoarea Crăciunului în compania fiului meu, Thomas. Împărtășim bogăția Crăciunului, altfel, într-o familie specială: trei bărbați în jurul puiului de om ️. Nu există certuri, răbufniri, tensiuni. Dimpotrivă, petrecem în pace și înțelegere deplină, iar asta se vede după cât de liniștit și fericit e puiul meu, în compania noastră. Acasă înseamnă iubirea și înțelegere, iar daca aceste două lucruri nu pot fi asigurate de o mamă și un tată, în sensul tradițional, nu schingiuiți copilăria micului om, ca să vă încadrați în tipare. Un copil crește frumos, doar în armonie deplină.


Familia și noțiunea de acasă stau, de fapt, în oamenii care te înconjoară, în înțelegerea dintre noi, în iubirea și mângâierea pe care ne-o oferim unii altora. Cu siguranță, dacă în centrele de copii aș fi avut oameni pe care să-i simt aproape, care să mă iubească și să-i iubesc, sărbătorile mi-ar fi creat alte amintiri. Și poate aș fi reușit să mă simt ca într-o familie, acasă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.