Abuzul prin ochii unui călător, Maroc (Africa)

Jurnal de călătorie:

În timp ce stau și aștept îmbarcarea pentru destinația Fez, Maroc, observ foarte mulți copii care își fac simțită prezenta prin tot felul de curiozități. În același timp, văd niște mame care se abțin în a-i plesni. Totuși, copiii simt stările mamelor și nu fac altceva decât să le amplifice….

Am trecut de porțile de îmbarcare, urcăm în autobuz, iar în fata mea niște mame își aruncau, la propriu, bebelușii ca și cum ar arunca o cârpă. Am rămas pentru câteva secunde lemn. Un tânăr îmi observă concentrarea și mă atenționează să o las moale dacă vreau să mă mai întorc acasă :). 

Urc treptele avionului, înaintez pe coridor și dintr-o dată văd o „mamă” cum își lovește copilul cu capul de scaunul din fată a pasagerului. Apoi, îi mai dă o palmă și un pumn copilului. Eram îngrozit, nu știam ce să fac. Apare din nou tânărul care m-a observat în autobuzul de îmbarcare și mă avertizează. Mă întrebam cât aș putea tolera.

Știu, nu-s la mine, acasă, dar nici nu pot fi spectator la o scenă de violență :(. Am înaintat, mi-am ocupat locul și am început să vorbesc cu un grup de tineri care se aflau într-o călătorie lungă prin AFRICA. Ei mi-au spus că așa își educă mamele copiii. Despre Tați? N-am nimic să spun. Nu i-am simțit deloc prezenți. Femeile să se descurce. După cum spunea unul: „fă, ți l-ai dorit, acum îl ai. Descurcă-te!”

Am aterizat în Maroc. Am pășit pe asfaltul luminat de o serie de reflectoare de parcă as fi fost pe un stadion de fotbal. N-am putut să mă abțin și am făcut câteva poze cu simbolul aeroportului și apoi am intrat în clădire. M-am așezat la coada: control Pașapoarte :)))). Între timp, descoperisem că trebuie să completez o hârtie cu datele călătoriei pentru a primi viza :). Am și făcut-o, la scurt timp sunt întrebat: „unde e pașaportul diplomatic?” I-am răspuns că nu am. El exclamă: „să știți că puteți să vă procurați.” Ce știu ei și eu nu știu?

Mi-am continuat călătoria admirând micul aeroport până am ajuns la mașina comandată de niște tineri români, care veniseră să-și petreacă concediul în Maroc. M-am alăturat lor și m-au lăsat la destinație. Am avut noroc!

M-am cazat, nu foarte impresionat. Am solicitat să mi se recomande un restaurant. Tipul de la recepție merge cu mine la un restaurant din zona… Doamne…, nu vă spun ce lucrare, ce detaliu…, eram efectiv fascinat. Mi-am comandat mai multe soiuri de salate tradiționale. Mi-am umplut stomăcelul în timp ce admiram pictura locului. La final am cerut nota. Mai aveam nevoie de 1 euro ca să achit tot, așadar le-am plătit banii pe care îi aveam, cu promisiunea că mă voi întoarce să le aduc acea diferență. După 15 minute revin la restaurant, în timp ce afară era furtună. Urc scările, toți de la restaurant erau pe trepte, fumau. Le întind o mânuță de mărunți euro și șeful de tură a restaurantului rămâne cu gura căscată. Începe să vorbească: „nu mă așteptam să vă mai întoarceți.”   Niciodată nu mă bucur de banii care nu-mi aparțin, nici măcar de o biată monedă de 1 euro.

Noi, în rest, suntem bine (chiar dacă mai avem câte un impostor care dorește să pună mâna pe justiție și alte instituții independente ale statului). Suntem frumoși și asta ne garantează existența!

Să aveți o zi frumoasă! 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.